Archive for music to my soul

* Cele mai dureroase lacrimi sunt cele care nu fac nici un zgomot atunci cand cad.

*****

Nu mai trec pe aici. Mi-e dor uneori de lucrul asta, ca de celelalte lucruri care odata, demult, faceau sens si nu scormoneau la sange sangele. Viata nu are buton de pauza. Nothing really does. Nu conteaza daca te rupi cand (te) pierzi, daca inca arati ca si cum ai fi om; pe dinuntru, insa, ti-ai dat foc de mult, a ramas cenusa si cate un jaratec care mai palpaie uneori ca sa nu uiti.

Nu stiu daca am plecat vreodata la fel cum nu stiu daca ma intorc. E ca intr-un cantec abstract, cu versuri albe care fac rima si sens in putine urechi.

*****

Se spune ca fetele mari nu plang – ele stau drepte si zambesc chiar si atunci cand le curge sange din suflet si merg inainte calcandu-si singure pe ramasite. Asa cica se nasc luptatorii si martirii. Am citit atat de multe povesti, dar cele pe care nu le-am uitat mi s-au scris in carne vie.

In the end, poti doar sa speri ca n-o sa mori cat inca traiesti….

Comments (1) »

In treacat.

M-am intors un pic aici, scurt, efemer, cat sa vad daca “gradina” mea e in paragina asa cum credeam… Am uitat de ea, ea nu m-a mai chemat si mi-am ratacit cuvintele, nici eu nu mai stiu pe unde…

Cand o sa le regasesc, o sa fac cea mai frumoasa “gradina”… poate una englezeasca, ca cea pe care o visez mereu.Deocamdata nu mai spun povesti. Nici eu nu le mai las sa ma spuna pe mine…

Astept primavara…

Leave a comment »

Autumn

Still no sleep.

Still morning.

Writing again… it only took a phone call and a familiar voice, the most familiar of them all..

Faith? It never left, although it wasn’t always “there”.

Don’t need the midnight streets anymore… or for now, at least.

I closed “home” in my heart so I never get lost.

Some wear the heart of a lion, others the soul of the wolf. And only those people know where strength begins and into what it blossoms.

And “forever”?… The only story we sometimes have the courage to believe in…

Comments (1) »

Memoirs of an insomniac

* Sometimes it’s easier to die rather than to get some sleep.*

Eu si somnul suntem despartit de multi ani. Inca locuim impreuna, chiar stam impreuna in acelasi pat, eu intr-o parte, el mereu in alta; nu ne intersectam niciodata. Noaptea unul dintre noi iese sa se plimbe de nebun pe strazi. Acum ceva timp, asta era “remediul” meu pentru orice….

*****

Ma uit mereu la ceas. Ma gandesc cum naiba e iar 5 dimineata. Mai incerc odata sa adorm. Ma foiesc, imi trag perna pe ochi, ma rasucesc in pat de parca ar fi plin de spini. Trag perdelele, pun muzica, inchid muzica. Iar… pentru a nu stiu cata oara, cine mai tine socoteala?… Ma ridic din pat, imi zic ” o tigara si dup-aia dorm”. Cat de rar se intampla ca urmarea chiar sa se intample…

Trec prin viata net superior treaza mai mult decat dormind. Candva, demult, stiam sa dorm. Cred ca am uitat cum se face si asta nu mai e ca mersul pe bicicleta.

Candva, demult, stiam sa dorm. Nu era somn, totusi. Era “inchide ochii, ascunde-ti fata acolo si zambeste”. Si cand nu era somn, era altfel. Aveam un geam al meu unde furam locul pisicii, pe vremea cand inca scriam, pe vremea cand noptile veneau cu multe rasete si pahare de vin rosu, sec, cu multe filme si lumini stinse si saruturi pe umar furate, pe ascuns.

Astazi… nu mai doarme nimeni. Ratacim uneori pe strazi, noaptea tarziu, pe rand, unul cate unul. Uneori, nu ratacim deloc si in jur e mult zgomot, prea mult, zgomotul ala care te secatuieste pana cand, in final, in loc de somn, lesini, cu putin noroc.

Iar noaptea tarziu… cine mai poate sa fuga de ceea ce ar fi mai simplu sa nu-ti mai amintesti?…

Leave a comment »

Still thinking

of running towards the sea, without looking back.

Take off my shoes, undress all my worries.

All I would need would be THAT smile and a song. Wouldn’t know exactly which one to pick…

Can’t go back. Don’t want to be here. So I’ll just wait…

Leave a comment »

Stii cat de putin iti trebuie

ca sa fii “viu”? Cat de putin si de banal si uneori departe de “the greatest things in life”?

Ai nevoie de un viciu, in primul rand. Toti avem nevoie de vicii, ne intretin fericirea intr-un mod aparte, ca nimic altceva, jur. Judge me by my vices, they’ll tell you enough…

Ai nevoie de un pat in care sa dormi, in care sa te trezesti, in care sa te ascunzi, pe care sa il imparti.

Mai ai nevoie de oameni in jurul tau, oameni misto, oameni cu care ai o chimie la nivel de suflet, aia care te fac sa zambesti chiar si atunci cand iti spun ce nu vrei sa auzi.

Ai nevoie de ceva misto, ceva care sa iti placa. Nu un hobby. Ceva-ul ala pentru care sa te trezesti dimineata happy, ca altfel… imbatranesti devreme.

Ai nevoie de “acasa”, indiferent ce inseamna asta pentru tine, ca e un loc, o senzatie sau un om.

Si mai ai nevoie de niste dragoste. Nu corny, nu cliseic, nu The Beatles. Fara ea, te-ai dus dracu’ scurt. Ti se pare uneori ca fara ea e bine, e mai usor, e mai simplu, dar… n-ai “tinta”, esti descentrat, dezumanizat, pe jumatate. Si iti dai seama de chestia asta nu atunci cand n-o ai, ci atunci cand o ai.

Eu?… poate ca n-am totusi toate tiglele pe casa, sunt zbuciumata si impulsiva si uneori musc si zgarii peretii…

Eu?… mi-am dat pumni in cap atunci cand le-am avut pe toate, m-am infuriat atunci cand lipsea ce trebuia.

Dar uneori  imi aprind o tigara, pun o melodie, cea care trebuie, mereu, invat sa tac pentru cateva momente si sa nu mai musc niste gratii imaginare. Si atunci… imi dau seama ca poate totusi am mai invatat cate ceva…

Nebunia mea… e singura trasatura care o sa ma tina vie intotdeauna, neconditionat.

Leave a comment »

Sa fim “obiectivi”, zic…

Cel mai simplu lucru e sa stai pe margine si sa”tragi concluzii” despre altii. Te uiti lung, prinzi cate ceva, te mai uiti o data si apoi emiti pareri. Pe bune, chiar e cel mai simplu lucru din lume…. mai ales daca esti de partea “cealalta” a baricadelor.

Multi dintre noi isi consoleaza constiinta cu siguranta ca, de fapt, nimeni nu judeca, toate lumea are pareri obiective, pertinente, bazate pe argumente fondate bine, accentuate de experiente personale/ experiente ale cunostintelor/ tipare/ etc. Lista poate oricand sa continue desi, in majoritatea timpului, e exact acelasi rahat.

Ne-am nascut toti experti, invatati, psihologi cu aptitudini native, fara scoala, pregatiti la orice ora din zi sau noapte sa dam verdicte sau sa “diagnosticam”. Romanul se pricepe la toate, normal, mai ales la asta. Partea trista e ca in mare parte din timp, credem ca ii “frustram” pe altii, fara sa ne dam seama ca de multe ori frustrarea e de partea noastra, la final.

Poate ca odata, candva, am fost si eu de partea asta. Le stiam pe toate, le judecam pe toate. In mare parte din timp, sunt de partea cealalta, in mijlocul tuturor judecatilor venite din partea altora. Si as vrea sa spun ca lucrul asta ma mai atinge, ma mai framanta, ma mai deranjeaza. Sa lupt impotriva lucrurilor astora?… Neah, nu merita, e “distractiv” sa ii las pe altii sa construiasca in jurul meu ce vor ei, sa ii las sa imi atribuie diferite personalitati, masti, fete. E cel mai simplu lucru din lume. De ce? Pentru ca in timp ce oamenii din jur fac asta, tu iti permiti luxul de a merge printre ei fara masti, exact asa cum vrei. Si chiar e un lux lucrul asta.

Being me? That’s always simple, pacat ca mi-a luat ceva timp sa realizez asta. “Being me” for the rest of the world? That’s the fun part, sa lasi pe fiecare sa te perceapa si sa te vada asa cum vrea, asa cum ii e comod, asa cum isi doreste si cum ii e mai simplu. Unii ar numi asta nesimtire sau nepasare. Eu nu o numesc nicicum, caci n-are sens. E o diferenta fina intre a-ti pasa/ a fi om intre oameni si a ajunge sa te conturezi prin altii, intotdeauna, sa iti pese mai mult de ce spun ei despre tine decat ce stii tu despre tine. Si lupta asta… it’s not that worth it.

Poate ca sunt totusi nebuna, macar un pic, asa cum zic altii…

Totusi,  zilele astea… tac ceva mai mult si zambesc ceva mai des.

Comments (1) »