Archive for memoirs of an insomniac

Ioana…

… se gandeste daca sa se intoarca aici

…. nu stie daca o s-o recunoasca cineva

…. de fapt, nu stie daca se mai recunoaste ea.

Viata asta e tare ciudata. Si unii oameni, recte eu, aparent, cu cat iau mai multe suturi in cur cu atat se ridica mai mult sau isi fac un invelis de otel greu de strapuns. Daca avem amatori, bring on the heavy artilery 😉

Other then that, as vrea sa spun ca m-am imbunatatit sau ca am mai putine personalitati dar nu pot sa mint. Injur mai mult poate, sunt un pic mai cinica, urasc la fel de mult prostia si ipocrizia, iubesc la fel de mult muzica, am aceeasi pisica cretina dintotdeauna si fumez ca orice turc ce se respecta.

Ma iubiti? Nu va recomand. Unii oameni chiar n-au leac.

Leave a comment »

* Cele mai dureroase lacrimi sunt cele care nu fac nici un zgomot atunci cand cad.

*****

Nu mai trec pe aici. Mi-e dor uneori de lucrul asta, ca de celelalte lucruri care odata, demult, faceau sens si nu scormoneau la sange sangele. Viata nu are buton de pauza. Nothing really does. Nu conteaza daca te rupi cand (te) pierzi, daca inca arati ca si cum ai fi om; pe dinuntru, insa, ti-ai dat foc de mult, a ramas cenusa si cate un jaratec care mai palpaie uneori ca sa nu uiti.

Nu stiu daca am plecat vreodata la fel cum nu stiu daca ma intorc. E ca intr-un cantec abstract, cu versuri albe care fac rima si sens in putine urechi.

*****

Se spune ca fetele mari nu plang – ele stau drepte si zambesc chiar si atunci cand le curge sange din suflet si merg inainte calcandu-si singure pe ramasite. Asa cica se nasc luptatorii si martirii. Am citit atat de multe povesti, dar cele pe care nu le-am uitat mi s-au scris in carne vie.

In the end, poti doar sa speri ca n-o sa mori cat inca traiesti….

Comments (1) »

Random, ca de obicei

*****

Imi plac oamenii din metrou; uneori si aia din tramvai, atata timp cat nu ma ating. De fapt, cred ca imi plac oamenii, de la distanta. Se pare ca raman aceeasi antisociala dintotdeauna, dar zambesc frumos dupa ce mi-am dat singura cu usa-n gura si zic poante bune.

*****

Zilele astea acasa imi place mai mult ca oriunde. O fi si din cauza ca iar am uitat sa fiu civilizata cu locuitorii planetei? Da, chiar imi plac putini oamenii zilele astea. Cineva trebuie totusi sa vina acasa. Dup-aia, poate socializam iar.

*****

Uneori, un “du-te-n pula mea” spus sec, din suflet, nu ca o doamna, face mai mult decat un milion de cuvinte. Ce conteaza ca n-o am? Vorbim de intentie, nu de semantica. Oricum, treaba asta cu “be a lady” e cam overrated, zic eu.

*****

We’ve met before, nu?…

Love,

Heidi.

 

 

 

Leave a comment »

Autumn

Still no sleep.

Still morning.

Writing again… it only took a phone call and a familiar voice, the most familiar of them all..

Faith? It never left, although it wasn’t always “there”.

Don’t need the midnight streets anymore… or for now, at least.

I closed “home” in my heart so I never get lost.

Some wear the heart of a lion, others the soul of the wolf. And only those people know where strength begins and into what it blossoms.

And “forever”?… The only story we sometimes have the courage to believe in…

Comments (1) »

Memoirs of an insomniac

* Sometimes it’s easier to die rather than to get some sleep.*

Eu si somnul suntem despartit de multi ani. Inca locuim impreuna, chiar stam impreuna in acelasi pat, eu intr-o parte, el mereu in alta; nu ne intersectam niciodata. Noaptea unul dintre noi iese sa se plimbe de nebun pe strazi. Acum ceva timp, asta era “remediul” meu pentru orice….

*****

Ma uit mereu la ceas. Ma gandesc cum naiba e iar 5 dimineata. Mai incerc odata sa adorm. Ma foiesc, imi trag perna pe ochi, ma rasucesc in pat de parca ar fi plin de spini. Trag perdelele, pun muzica, inchid muzica. Iar… pentru a nu stiu cata oara, cine mai tine socoteala?… Ma ridic din pat, imi zic ” o tigara si dup-aia dorm”. Cat de rar se intampla ca urmarea chiar sa se intample…

Trec prin viata net superior treaza mai mult decat dormind. Candva, demult, stiam sa dorm. Cred ca am uitat cum se face si asta nu mai e ca mersul pe bicicleta.

Candva, demult, stiam sa dorm. Nu era somn, totusi. Era “inchide ochii, ascunde-ti fata acolo si zambeste”. Si cand nu era somn, era altfel. Aveam un geam al meu unde furam locul pisicii, pe vremea cand inca scriam, pe vremea cand noptile veneau cu multe rasete si pahare de vin rosu, sec, cu multe filme si lumini stinse si saruturi pe umar furate, pe ascuns.

Astazi… nu mai doarme nimeni. Ratacim uneori pe strazi, noaptea tarziu, pe rand, unul cate unul. Uneori, nu ratacim deloc si in jur e mult zgomot, prea mult, zgomotul ala care te secatuieste pana cand, in final, in loc de somn, lesini, cu putin noroc.

Iar noaptea tarziu… cine mai poate sa fuga de ceea ce ar fi mai simplu sa nu-ti mai amintesti?…

Leave a comment »