La limita… cui?

Una dintre expresiile pe care oamenii o folosesc cel mai des este “bai, accept multe, dar am si io o limita”. Sure, probabil ca toti avem o limita sau limite. Dar cum naiba stim cand cineva ne-o atinge? Nu e ca si cum ne cartografiem corpul, mintea, sufletul si stim exact, trasate cu creionul mecanic, unde sunt limitele noastre si cu cine ne invecinam :))

Mi se pare cumva absurd sa stii ce limita are rabdarea ta, simtirea ta, mintea ta. E, cred eu, o diferenta intre ceea ce numim limite si cantitatea de porcarii pe care o putem tolera. There are two different things. Da, se poate sa aberez eu again la ora 3 noaptea din prea multa cafea sau dintr-un exces de zel, insa se pare ca asta seara ma preocupa chestiuni filosofice, menite sa mai alimenteze si ceva din stratul profund, non-superficial.

Exemplu/ exercitiu/ aplicatie:
Spun eu mereu ca atunci cand e vorba de prieteni iert multe si tolerez multe si trec peste multe, dar toate pana la o limita. Frankly, my dear? Habar n-am care e limita aia, jur. Circumstante atenuante, poate: o zi proasta,  stau prost cu nervii, sunt psihopata si ma prinzi fix in ziua in care am uitat sa imi iau tratamentul, m-ai enervat de prea multe ori si consider ca de fapt nu meriti timpul si rabdarea mea, ma calci pe nervi, nu-mi place de fata ta, sunt ciufuta si nu ma tratez, esti porc/magar/retard/ipocrit sau, in cazul cel mai rau, all of the above.

Dar asta tot nu imi defineste mie o limita. Aaaa, ca vorbim de principii, sure, asta hai sa zicem ca se invecineaza prin cununie sau prin alianta cu subiectul limitei, dar nici asta nu e de ajuns.

Cred ca singurii oameni care pot vorbi in cunostinta de cauza de limitele lor, atinse sau neatinse, sunt cei care au trecut prin niste lucruri atat de odioase, atat de sfasietoare, atat de crunte (si nu, nu ma refer la cazul in care un taran ti-a frant inima pe mirc) incat au trecut de orice puteau duce, de orice stiau sau au fi crezut ei ca pot suporta. Da, daca ar veni o victima de razboi care a stat prizonier 7 ani in Siberia si mi-ar spune de limite, l-as crede fara sa cracnesc. Da, daca cineva are a avut totul si a pierdut totul mi-ar spune de limite, nu m-as indoi ca a trecut de ele si le stie deja. Da, daca cineva si-a depasit puterile aparente si a facut ceva remarcabil si aparent de nefacut, m-as inclina si as spune ca si-a depasit limitele.

Unul dintre lucrurile omiprezente si oarecum certe din viata unui om este drama si abilitatea de a dramatiza orice porcarie care poate nu merita, jur. O despartire, un examen picat, niste cuvinte rautacioase aruncate poate fara tinta dar cu directie sau invers, bani pierduti and so on. Da, unii poate ar spune ca si io dramatizez anumite intamplari care nu merita. Maybe. Maybe not. Poate doar ma mahnesc. Poate doar ma enerveaza. Poate doar sunt eu nebuna, nimic nu-i exclus.

Dar dramele adevarate nu au loc aici. Nu au loc asa. Iar atunci cand se vor intampla vom fi prea indurerati ca sa mai avem puterea sa si vociferam.

Pseudo-limita mea e un amestec de lispa de decenta, ipocrizie, de prostie si de rautate gratuita.

A ta care e?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: