Speak up!

Cand eram mai mica, daca vreodata imi ramanea ceva nespus pe suflet, ma macinam in mine. Asa ca de fiecare data cand se intampla asta scriam tot ce aveam pe suflet pe o hartie si dupa ce terminam faceam hartia aia bucati si o aruncam de la geam. Si ma uitam cum bucatelele alea de hartie, franturile alea de ganduri se ridicau in aer si dispareau undeva departe.

In clasa a 6-a diriginta noastra ne-a dus intr-o excursie undeva la munte, cred ca la Bran. Si undeva pe o culme a oprit autocarul, ne-a dat pe toti jos si ne-a zis sa nu ducem fiecare unde vrem in poienita aia si sa tipam. Sa tipam ca si cum am scoate tot ce ne doare afara. Si tin minte ca am tipat uitandu-ma spre varfurile inalte ale copacilor si am simtit, in felul meu de copil, eliberarea. N-am uitat niciodata senzatia aia…

Astazi cumva nu mai indraznim sa tipam. Parca ne temem de cuvinte, de sunetul vocii noastre in care sta curajul de a ne face intelesi, sau macar auziti. Cand eram mica si am inceput sa scriu, credeam ca prin cuvinte poti scoate la iveala lumea aia minunata din tine, pentru  ca toata lumea sa o vada. Cuvintele puteau colora tot ceea ce ochiul nu reusea sa perceapa in intregime.

Azi mi-e mila de cei ce se ascund dupa cuvinte ca dupa o masca fara expresie. Nu tipa, nu rup hartii si ganduri, se ascund dupa niste cuvinte pe care le secatuiesc de sens.

Eu imi scriu o parte din suflet pe o foaie virtuala, pe care nu o mai rup. Voi ce imi dati la schimb?…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: