Sunt foarte putini oameni pe lumea asta care inteleg nevoia mea de a scrie… care stiu ca scrisul este o parte din mine fara de care m-as simti doar pe jumatate Ioana.
Si ador hartia si stilourile si le prefer oricand unei tastaturi si unui monitor pentru ca ele ma fac sa percep altfel experienta. E poate mai fizica, mai carnala, mai profunda, odata cu patosul cu care desenez cuvintele pe foaie, odata cu suisurile si coborasurile penitei. Ele redau frenezia scrisului, emotia cu care fiecare cuvant curge pe foaie si da viata unui gand.
Prima oara cand m-am apucat de scris, acum foarte multi ani, tineam un caiet pe care scriam orice ma impresiona. Tin minte cand a gasit mama prima data o poeze scrisa de mine. Si i-a placut enorm. Si cumva nu ma asteptam sa ma incurajeze sa fac lucrul asta in continuare si totusi e cel mai mare sustinator al meu atunci cand e vorba de asta.
In liceu am avut sansa sa public ce scrisesem pana atunci. Si nu am vrut. Cred ca nu eram pregatita sau poate multumita suta la suta. Pentu ca atunci cand e vorba de asta sunt cel mai rau critic al meu.
Dar imi doresc enorm ca peste 10-20 de ani sa fac asta as a full time job. Sa am o casa cu terasa unde sa stau jumatate de zi si sa scriu. Si sa beau vin cu prietenii si uneori sa mai scot capul si in lume pentru ca fara oameni as fi zero. Boem, I know…
Blogul asta e poate un exercitu de perfectionare. De aia scriu toate starile, indiferent cum sunt ele. De aia mi se rupe maxim daca am sau nu admiratori. Pentru ca nu o fac to please somebody. Sure, conteaza feedback-ul. Dar repet, nu scriu pentru a face in mod deosebit cuiva pe plac.
Am avut uneori perioade cand nu puteam sa scriu deloc. Cand ma puneam in fata unei foi de hartie si cuvintele nu vroiau sa iasa, desi erau acolo. Si ma fortam sa le scot, dar ieseau in cele mai barbare moduri. Asa ca renuntam. Si mai asteptam un timp pana erau pregatite sa iasa singure si sa imi ghideze mana doar.
Si e una dintre cele mai frustrante senzatii atunci cand mintea inebuneste si vrea sa scoata tot afara, dar cuvintele refuza sa faca sens. As putea sa reincep discutia pe tema muzei. Dar n-am s-o fac. Pentru ca uneori o gasesc inchisa in casa, in linste, unde cuvintele isi asteapta rabdatoare randul. Alteori o gasesc in mijlocul oamenilor, in franturi de cuvinte sau in soapte sau in fraze nerostite inca. Si atunci simt cum ma mananca degetele si abia astept sa ajung acasa sa scriu. Da, eu sunt fetita aia incruntata din metrou care se uita la voi si din cand in cand scoate un pix si un carnetel si mai scrie ceva.
De multe ori nu pot scrie fara muzica, pentru ca atunci cand e liniste in capul meu nu aud decat forfota gandurilor. E haos. Si am nevoie de ceva care sa le tempereze, sa le ordoneze. Uneori muzica imi dicteaza starile sau eu o dictez pe ea. Sunt o autista din punctul asta de vedere, cum e si sor’mea din altele dar eu am invatat sa maschez lucrul asta fiind o sociabila, gen 
Pentru ca am invatat sa umplu tacerile atunci cand e cazul. Si din punctul asta de vedere putini oameni stiu ca de fapt sunt timida si rusinoasa si nu mi-e chiar atat de usor sa imi ies din cochilie de fiecare data. Dar am invatat sa o fac chiar si atunci cand nu vine de la sine…
Mama imi spune des ca ar trebui sa scriu si atunci cand sunt fericita, nu doar cand sunt trista. Dar mi-e mult mai simplu sa scriu cand sunt trista pentru ca atunci cuvintele sunt pregatite sa iasa. Cand sunt fericita parca obiectul fericirii mele ma acapareaza cu totul din punctul asta de vedere. In ultima relatie pe care am avut-o, in doi ani si ceva, am scris doar de vreo 3 sau 4 ori. Si din acestea, doar o singura data cand eram fericita. Ciudat, stiu. Dar eram atat de fericita incat ceva din mine nu permitea sa ma abat de la starea asta pentru a scrie… Ulterior am invatat si m-am auto-educat sa scriu no mather if i’m happy or sad.
Am nevoie sa scriu asa cum am nevoie sa respir. Un fost profesor din generala spunea mereu ca gandesc mai repede decat vorbesc si sa scriu si ca ar trebui sa scriu mereu pentru ca nimic din ce e la mansarda sa nu se piarda. Toti doctorii care mi-au facut analize pentru a descoperi sursa insomniilor au gasit o activitate cerebrala intensa, poate cam peste norma. Na, sper sa nu fac scurt circuit intr-o zi, ce pot sa zic )
Si o sa para ciudat sau o sa para ca sunt nebuna, dar atunci cand sunt in deriva sau derutata sau pur si simplu nu stiu ce e cu mine, e de ajuns sa ma pun in fata unei foi de hartie si cuvintele ies singure din minte si astern pe foaie tot ce e acolo. E poate cea mai buna metoda de tratament
Si in ultimele zile, de cand am venit acasa, ceva s-a declansat in mine, un avant scriitoricesc, sa-i spunem, cum n-am mai avut de ceva vreme. De unde si postul acesta probabil…
Buna, sunt Ioana si scriu. Pe tine ce te face sa fii tu?…
